Cândva am ales ca alfabetul meu să înceapă cu litera I, de la Iubire...Am învăţat timid şi încrezător suspinul şi sărutul, îmbrăţişarea şi iertarea, curajul şi îndoiala, romantismul şi erotismul. Am dobândit şi eu, ca toţi ceilalţi de altfel, cunoaşterea...Am conjugat apoi, în viaţă, verbul "A IUBI" şi aşa am realizat că nu sunt singur. Eu iubesc...Tu iubesti...El iubeste...Ea iubeste...Iubim noi oare?
...uneori se spune ca "iubirea doare". Ca suferim din pricina iubirii, sau iubind ne ranim sufletul. De fapt, cand iubim, nu identificam cauza suferintei in celalalt; ne este mai comod, poate, sa dam vina pe Iubire...Iubirea in sine nu poate provoca durere. Iubirea scrisa intotdeauna cu I mare, pentru ca Iubire inseamna Dumnezeu, amintindu-ne mereu ca Dumnezeu este Iubire.
Traim intr-o viata zeci sau mii de clipe in care sufletul se sparge in mii de cioburi si de cele mai multe ori, tentatia este de a pune laolalta fiecare ciob pentru a alcatui din nou intregul. Uitam, bietii de noi, ca sunt si cioburi sparte in farame atat de mici care nu se pot recupera si ca oricat de mult am incerca sa re-creăm, nu vom reusi. Oricum, din Iubire sosim si inspre Iubire ne indreptam intreaga viata. Tânjim după Iubire atât cât trăim, uneori ca unic ţel sublim al existenţei şi sperăm întru Iubire după ce trecem...
Dar sunt momente in viata cand pierdem Iubirea noastra pentru celalalt sau cand pierdem acea Iubire pentru noi...ce mecanism subtil se va produce in noi, de pierdem chiar fărâma de Dumnezeire din care-am fost creaţi? Pe ce-o schimbăm, cu ce o-nlocuim?
